Sertarele minții – Mind’s drawers

FOR ENGLISH VERSION CLICK HERE

.

People are victims of people. We lay masks not only to please or to hide our true personality, but because we are also obliged by others…

Many times we must behave different because of those we love… We do not want to show them our true face to do not scare or hurt them. We hide all weaknesses, sorrows, disappointments and fears in the most distant, gloomy and dark “drawers” of our mind for the sake or fear of their words.

.

We hide our tears from the eyes of those we love because we are afraid that we will lose or hurt them, but in the end we are those who hide behind a happy mask all day long. And then… at night… when we are alone… we show our true face to the moon…

And the saddest thing to me is that although we die inside, our outside radiates happiness… We, who run away from ourselves, we are just simple consumers who devour our own inner side with hatred and fear… We let us devoured by loneliness, moments of unhappiness, depression, extreme situations and frustrations which removed us from the routine of “real” life and which shows us that living without reflection about ourselves, we go down on a slide of sensations, rewardings, gossip, lying, passion…

Far away from the core of our beings, avoiding a meeting with us, with our suffering. And so, we avoid to pull out the mask that we want and also those around us.

 

Oamenii sunt victime ale oamenilor. Ne punem măști nu doar ca să fim plăcuți sau ca să ascundem adevărata noastră personalitate, ci pentru că suntem obligați și de ceilalti…

De multe ori trebuie sa părem altfel din cauza celor la care ținem… Ne ferim să le arătăm adevărata noastră față ca să nu-i speriem sau ca să nu îi rănim. Ascundem toate slăbiciunile, tristețile, dezamăgirile și fricile în cele mai îndepărtate, sumbre și întunecate “sertare” ale minții și ființei noastre de dragul sau de frica cuvintelor lor.

Ne ferim lacrimile de ochii celor pe care îi iubim de frica de a nu-i pierde sau de a nu-i răni, ca în final tot noi să fim cei ce se ascund în spatele unei măști fericite cât e ziua de lungă. Iar mai apoi… noaptea… când suntem singuri… să ne arătăm lunii adevăratul chip…

Iar cel mai trist lucru mi se pare că, deși noi murim pe interior, exteriorul nostru emană fericire… Noi, cei care fugim de noi, suntem simpli consumatori care ne devorăm interiorul cu ură şi teamă… Ne lăsăm pradă orelor de singurătate, clipelor de nefericire, depresiei, situaţiilor limită și frustrărilor care ne scot din rutina vieţii “reale” și care ne arată că, trăind fără reflecţie despre noi înșine, mergem în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, bârfe, minciună, pasiune, strălucire…

.

Tot mai departe de nucleul viu al propriilor ființe, evitând o întâlnire cu noi, cu suferința noastră, ajungând să fugim de scoaterea măștii pe care o vrem noi si cei din jurul nostru.